Învierea Domnului: Strălucirea unei noi aurore

Ioan 20,1-9

În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt şi a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: "L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus". Au ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut; pentru că încă nu cunoşteau Scriptura: că el trebuia să învie din morţi.

Meditez!

Era totul pregătit pentru îmbălsămarea lui Isus. Femeile găsesc forţa de a îndeplini ultimul ritual şi de a încheia acest capitol din viaţa lor şi din viaţa ucenicilor. Nu şi-au putut imagina niciodată că Învăţătorul lor va avea un astfel de sfârşit şi că speranţele lor se vor nărui atât de dramatic. Piatra rostogolită peste mormânt era semnul pietrei care acoperea sufletul şi speranţa lor. Dar filmul fără niciun fel de happy-end nu se sfârşeşte aici. Lipseşte chiar şi trupul lui Isus: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus”.

Nici răutatea, nici trădarea, nici securitatea maximă şi nici piatra din faţa mormântului nu-l pot învinge pe Cel Viu, care se arată triumfător femeilor şi ucenicilor. Răul, păcatul, întunericul, moartea nu au ultimul cuvânt. Cristos, Domnul vieţii, este viu! A înviat! Cristos a înviat!

Lumea are nevoie mai ales de glasul tinerilor care să strige: Cristos e viu! Trăieşte în mijlocul nostru! Vrea să ne dăruiască plinătatea vieţii! Să strige cu toată credinţa şi să alerge la Dumnezeu, încrezători în milostivirea sa! Papa Francisc îi îndeamnă pe tineri să fie încrezători în această milostivire: „Noi îl căutăm, dar El ne anticipă mereu, ne caută din totdeauna, și ne găsește cel dintâi. Probabil vreunul dintre voi are o povară în inima sa și se gândește: Am făcut asta, am făcut aia… Nu vă temeți! El vă așteaptă! El este tată: ne așteaptă mereu!.”

Cristos cel Înviat îţi cere azi să te laşi umplut de această speranţă care oferă bucuria vieţii şi să proclami, mai ales prin viaţa ta, că Isus Cristos este viu şi este Domnul vieţii!

Mă rog!

Dumnezeule tu ai vrut ca fiul Tau să sufere și să învie pentru a ne mântui. Ajuta-ne să vedem milostivirea ta și dă-ne curajul de a duce vestea învierii în orice loc și în orice timp. Cristos a înviat!

De la tânăr la tânăr

Îmi aduc aminte că atunci când am intrat în Acțiunea Catolică îmi era într-un fel frică... de responsabilitate, de a vorbi în fața unei mulțimi: fie că era vorba de citit lecturile în biserică, fie că era vorba de a realiza o prezentare în fața unui grup. Acum îmi dau seama că fiecare an pe care l-am avut în AC a fost o creștere pentru mine în viața de zi cu zi reușind să trec peste aceste temeri.

Sărbătoarea Sfântului Iosif: misiunea care învinge frica

Matei 1,16.18-21.24a

Iacob i-a dat naştere lui Iosif, soţul Mariei, din care s-a născut Isus, cel care se numeşte Cristos. Naşterea lui Isus Cristos însă a fost astfel: mama lui, Maria, fiind logodită cu Iosif, înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o expună, a vrut să o lase în ascuns. Cugetând el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului.

Meditez!

Condiţia noastră se aseamănă atât de mult cu situaţia sfântului Iosif! El era de viţă regală, era din neamul lui David, şi cu toate acestea trebuia să îşi câştige existenţa muncind din greu ca tâmplar. Faptul că era „fiul lui David”, din seminţia regelui, nu îi garanta niciun privilegiu, nu îl scutea de efortul pentru a asigura bunul mers al familiei sale. În ciuda condiţiei sale umile intră în „familia” lui Dumnezeu fiind ales să aibă grijă de Fecioara Maria şi de Isus.

Dubiile şi împotrivirile sale sunt de înţeles! Este situaţia omului căruia îi este greu să se deschidă la ceva mai mare decât el, chiar dacă pentru aceasta a fost creat. Este condiţia noastră: deşi viaţa noastră este atât de simplă, totuşi suntem fiii lui Dumnezeu, suntem chemaţi să îl primim pe Cristos în viaţa noastră fără să ne fie teamă. „Mi-a fost frică” sunt primele cuvinte pe care omul le adresează lui Dumnezeu în Cartea Genezei. „Nu te teme” sunt primele cuvinte pe care Dumnezeu le adresează omului atunci când se revelează. La fel îi spune îngerul şi lui Iosif. Frica este începutul oricărei fugi (de iubire, de implicare, de responsabilitate etc.) şi de aceea pune piedici credinţei. Oricine este stăpânit de frică nu poate să îşi trăiască credinţa cu adevărat. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu doreşte să ne elibereze de frică şi să ne conştientizeze că suntem chemaţi la libertatea fiilor lui Dumnezeu. În momentul în care Iosif trece dincolo de teamă şi dubiu se deschide un orizont minunat: devine „partenerul” lui Dumnezeu, are misiunea de a da un nume Fiului lui Dumnezeu, îi este încredinţat copilul care va transforma destinul omenirii. Nu întâmplător Papa Francisc în Mesajul pentru Ziua Mondială a Tineretului de anul acesta se adresează astfel tinerilor: „Și tu, dragă tinere, dragă tânără, ai simțit vreodată așezându-se asupra ta această privire de iubire infinită, care dincolo de toate păcatele, limitele, eșecurile tale, continuă să aibă încredere în tine și să privească existența ta cu speranță? Ești conștient de valoarea pe care o ai în fața unui Dumnezeu care din iubire ți-a dat totul?”.

Iosif îşi îndeplineşte cu sârguinţă această nobilă misiune de a-l educa pe Isus şi de a avea grijă de Fecioara Maria. În felul acesta este un model pentru fiecare dintre noi. Să încercăm să îl imităm, să invocăm protecţia sa pentru întreaga Biserică şi pentru Acţiunea Catolică!

Mă rog!

Doamne, mă minunez de fiecare dată când observ câte lucruri minunate faci prin persoane simple, tăcute, ascunse. Ajută-mă să învăţ de la sfântul Iosif să înving orice frică şi astfel să nu fug niciodată de Tine şi nici din faţa responsabilităţilor mele. Amin.

De la tânăr la tânăr

Nu am scăpat nici eu de acele situaţii în care am simţit teamă în faţa unor decizii importante sau a unor momente semnificative din viaţa mea. De fiecare dată m-am gândit că aşa sunt eu, că aşa este normal. Acum îmi dau seamă că Dumnezeu vrea să mă elibereze de o astfel de frică ce poate să devină începutul unui drum înapoi. Domnul vrea ca eu să merg înainte! Poate chiar şi în ceea ce facem noi în Acţiunea Catolică renunţăm atât de uşor de a merge înainte!

Duminica Floriilor: Iubirea care nu obosește

Liturgia Cuvântului de astăzi ne prezintă istoria Pătimirii lui Isus după sfântul Luca.

Fiecare evanghelist ne arată o imagine diferită a lui Isus. Este aceeași realitate, dar fiecare subliniază un punct de vedere, o imagine a lui Isus, deoarece fiecare prezintă experiența sa, cine era Isus pentru ei.

Pentru Marcu, Isus este cel abandonat. Toți l-au abandonat; apostolii dorm, Petru îl neagă, Iuda îl trădează. Toți fug (Mc 14,50), un tânăr lăsând pânza a fugit gol, îndepărtându-se de Isus (Mc 14,52). Toți cei apropiați care i-au promis că nu-l vor abandona, că vor fi mereu cu El, că poate conta pe ei,acum s-au îndepărtat cu toții.

Evanghelistul Matei are în parte aceeași abordare ca și Marcu, însă pune o întrebare grea: cine este vinovat de moartea lui Isus? Pentru Matei toți contribuie în modul lor la moartea lui Isus. Toți sunt responsabili și au partea lor de vină. Iuda care a fost un instrument în mâna mai marilor preoți. Pentru care plin de entuziasm spunea „Chiar dacă ar trebui să mor pentru tine, nu te voi renega”(Mt 26,35), însă după acest angajament îl reneagă pe prietenul și maestrul său de trei ori. Responsabili de moartea sa sunt și Pilat și mulțimea, preoții și bătrânii poporului.

Pentru evanghelistul Ioan, Isus este omul care merge conștient și de bunăvoie să-și împlinească destinul: „Îmi dau viața ca s-o iau din nou, nimeni nu o ia de la mine”(In 10,17-18). Chiar dacă este condamnat, în realitate El este adevăratul rege și-i demască pe falșii regi ai acestei lumi, care vor să domine lumea.Adevărata regalitate nu are legătură cu ceea ce faci sau cu ceea ce ai; adevărata regalitate este legată de ceea ce ești. Regi sunt toți cei care luptă pentru adevăr și care au curajul să se grupeze și să se așeze în prima linie. Regalitate înseamnă să lupți pentru ceea ce crezi și să rămâi fidel crezului tău.

Evanghelistul Luca în schimb îl prezintă pe Isus ca cel care îi iartă pe toți. Evanghelistul Luca prezintă într-o lumină pozitivă personajele, le îmbunează: ucenicii i-au rămas fideli în diferitele încercări: „Voi sunteți cei care ați rămas cu mine în încercările mele ”(Lc 22,28), în Ghetsemani au adormit o dată și nu de trei ori și este un somn de tristețe (cf. Lc 22,39-46), dușmanii nu prezintă martori mincinoși ca în celelalte evanghelii(Lc 22,66-70; Mt 26,60-62), Pilat a încercat de trei ori să-l elibereze pentru că era nevinovat (Lc 23, 13-25), poporul este îndurerat pentru ceea ce se întâmplă (Lc 23,27) și chiar unul dintre cei doi tâlhari e bun (Lc 23,39-43).

În evanghelia lui Luca, Isus se preocupă de toți: vindecă urechea slujitorului în timpul arestării (Lc22,50-51), se preocupă de soarta femeilor în timp ce urcă pe Calvar (Lc23,28-31), îi iartă pe cei care îl răstignesc (Lc 23,34) și promite Paradisul tâlharului căit (Lc 23,43). Isus este cel care îi iartă pe toți. Iertarea este unul din cele mai mari daruri pe care le primim din partea lui Cristos pe Calvar.

Câte daruri nu ne oferă nouă Dumnezeu? V-ați întrebat vreodată de ce Dumnezeu dăruiește atât de mult? V-ați întrebat vreodată de ce Dumnezeu ne iartă mereu? Darurile lui Dumnezeu aruncă o lumină asupra inimii lui Dumnezeu. Dacă privim în viața noastră la câte daruri ne-a oferit Dumnezeu ne dăm seama ce inimă are Dumnezeu. Atunci când privim toate darurile acestea ne întrebăm: ai făcut toate acestea pentru mine Doamne?

Spuneam că iertarea este unul din cele mai mari daruri. Sfântul părinte Papa Francisc spunea: „Iertarea lui Dumnezeu este ca o mângâiere, ca o îmbrățișare. Când Dumnezeu ne iartă, ne iartă cu o îmbrățișareˮ. Fiecare tânăr trebuie să experimenteze această îmbrățișare a lui Dumnezeu în acest An Jubiliar al Milostivirii. În mesajul pentru Ziua Mondială a Tinerilor de anul acesta, sfântul părinte Papa Francisc ne amintește referitor la episodul din fragmentul patimii de astăzi: „Crucea este semnul cel mai elocvent al milostivirii lui Dumnezeu! Ea ne atestă că măsura iubirii lui Dumnezeu față de omenire este de a iubi fără măsură! În cruce putem atinge milostivirea lui Dumnezeu și ne putem lăsa atinși de însăși milostivirea sa! Aici aș vrea să amintesc episodul celor doi răufăcători răstigniți alături de Isus: unul dintre ei este îngâmfat, nu se recunoaște păcătos, îl batjocorește pe Domnul. În schimb celălalt recunoaște că a greșit, se adresează Domnului și îi spune: „Isuse, amintește-ți de mine când vei intra în împărăția ta!”. Isus îl privește cu milostivire infinită și îi răspunde: „Astăzi vei fi cu mine în paradis” (cf. Lc 23,32.29-43). Cu care dintre cei doi ne identificăm? Cu acela care este îngâmfat și nu recunoaște propriile greșeli? Sau cu celălalt, care recunoaște că are nevoie de milostivirea divină și o imploră cu toată inima? În Domnul, care și-a dat viața pentru noi pe cruce, vom găsi mereu iubirea necondiționată care recunoaște viața noastră ca un bine și ne dă mereu posibilitatea de a reîncepeˮ.

Și adaugă sfântul părinte Papa Francisc: „Preaiubiți tineri, Isus milostiv, are încredere în voi și contează pe voi! Are atâtea lucruri importante de spus fiecăruia și fiecăreia dintre voi… Nu vă fie frică să vă îndreptați spre ochii săi plini de iubire infinită față de voi și lăsați ca să ajungă la voi privirea sa milostivă, gata să ierte orice păcat al vostru, o privire capabilă să schimbe viața voastră și să vindece rănile sufletelor voastre, o privire care satură setea profundă care locuiește în inimile voastre tinere: sete de iubire, de pace, de bucurie și de fericire adevărată. Veniți la El și nu vă fie frică! Veniți pentru a-i spune din adâncul inimilor voastre: „Isuse, mă încred în tine!”. Lăsați-vă atinși de milostivirea sa fără limite pentru a deveni la rândul vostru apostoli ai milostivirii prin fapte, cuvinte și rugăciune, în lumea noastră rănită de egoism, de ură și de atâta disperareˮ.

Dragi tineri, ultima recomandare pe care Cristos o face apostolilor înainte de a se oferi pe cruce este: „rugați-vă ca să nu intrați în ispită!”(Lc 22,46). Rugăciunea este secretul luptei împotriva oricărei ispite. Rugăciunea este adevăratul secret pentru a trăi și a reînnoi în noi pătimirile lui Cristos. Rugăciunea este arma silențioasă, dar puternică pe care unii astăzi o consideră inutilă, dar care, la sfârșitul vieții, dacă ne vom ruga și vom crede, ne va face mult bine: „Isuse, amintește-ți de mine când vei veni în împărăția ta!” (Lc 23,42).

Mă rog!

Doamne, adevărata tărie pentru a depãşi problemele vieţii o găsim în fiecare împreunare a mâinilor şi înălţare a gândului spre Tine, deoarece speranţa găsirii căii spre izbândă numai Tu o poţi imprima în inima noastrã. Fii alături de noi în momentele de încercare şi întinde-ţi mâna spre a ne călăuzi în lupta contra răului. Amin.

De la tânăr la tânăr

Este un timp al mărturisirii, iertării şi regăsirii de sine, de regăsire a lui Dumnezeu în inimile noastre. Fiecare întâlnire în cadrul sectorului tineri avea loc înainte sau după un moment ce prezenta o oarecare importanţă. Dar simţeam în fiecare seară de rugăciune sau meditaţie în capelã că Dumnezeu avea grijă să mă liniştească şi să mă mângâie blând pentru a mă face conştient că El are un plan şi că în final toate vor aduce pe chip şi în suflet un zâmbet.

Duminica a V-a: Cuvintele din ochi

Ioan 8,1-11

În acel timp, Isus s-a dus pe Muntele Măslinilor. Dar în zori a venit din nou la templu şi tot poporul venea la el, iar el, fiind aşezat, îi învăţa. Cărturarii şi fariseii au adus o femeie prinsă în adulter şi, punând-o la mijloc, i-au zis: „Învăţătorule, această femeie a fost surprinsă asupra faptului de adulter. Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le batem cu pietre. Dar tu, ce zici?”. Însă spuneau aceasta ispitindu-l, ca să aibă de ce să-l acuze. Dar Isus, aplecându-se, scria cu degetul pe pământ. Întrucât continuau să-l întrebe, s-a ridicat şi le-a spus: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea!” .Şi, aplecându-se din nou, scria pe pământ. Când au auzit, au plecat unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni. El a rămas singur, iar femeia era în mijloc. Isus s-a ridicat şi i-a spus: „Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?”. Ea i-a zis: „Nimeni, Doamne”. Isus i-a spus: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuiești!”.

Meditez!

Fariseii îi prezintă lui Isus un caz de adulter. Însă ei nu veniseră pentru a-i cere un sfat, ci pentru a-i întinde o cursă. „Dar tu ce zici?”, îl întreabă ei. Plutonul execuţie era pregătit. Pietrele în mâini. În faţa acestei dileme, Isus propune o soluţie genială: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea!” Aceasta a fost ca şi cum le-ar fi citit ca într-o carte întreaga lor conştiinţă. Isus cunoştea ce zace în inima fiecăruia dintre ei. Cristos nu aboleşte legea lui Moise, ci pune premisele pentru a o orienta în sens caritativ.

Aceasta este sentinţa lui Dumnezeu, scrisă pe nisip pentru ca vântul harului, vântul iertării să o ducă, să o şteargă. Nu mai rămâne nimic. Cristos, cu scrierea sa misterioasă, schiţează codexul milostivirii. Milostivirea nu se scrie pe materia dură şi nici nu poate fi fixată pe hârtie. Milostivirea se trasează pe suprafaţa delicată a unei inimi de carne, pe care Isus o simbolizează cu carnea moale a pământului. Viaţa înfloreşte în argilă, pentru că argila este aptă să primească o formă. Dumnezeu nu l-a făcut pe om din piatră. Numai pământul este fertil. Piatra este sterilă. Milostivirea este rodnică. Creează. Re-creează.

Isus ne învaţă că orice individ, sub crusta greşelilor, a defectelor, păstrează o zonă intactă, candidă, unde fiinţa sa cea mai autentică cultivă dorinţa de a se deschide spre cineva capabil de iubire. Această uşă care permite accesul în „sanctuarul” oricărei persoane nu se sparge cu umărul şi nici cu lovituri de pietre. Acest „teritoriu secret”, această „zonă protejată” nu se deschide în faţa unui raţionament, a unei dojeni aspre, a unui deget ameninţător; se deschide numai în faţa iubirii. Numai iubirea îşi face drum în acestă zonă neexplorată, printr-o privire de respect şi de acceptare, reuşind să transforme din interior o creatură.

La final, Isus este din nou cu poporul. De această dată, mulţimea nu mai este formată numai din farizei, ci din noi toţi, aşa veterani cum suntem în meseria de acuzatori ai fraţilor noştri. Dacă gândește cineva că adulterul este păcatul suprem în evanghelia de astăzi, se înșeală. Păcatele cărnii sunt rele. Dar cele mai diabolice plăceri sunt cele spirituale: plăcerea de a judeca, de a învinui pe oameni, de a umili și de a se răzbuna, plăcerea exercitării puterii, plăcerea de a urî. În omul păcătos poate exista eul diabolic (partea care acționează premeditat).

Când suntem înconjuraţi de dispreţul altora, condamnaţi după schemele unui moralism fără milă, străpunşi de privirile unor judecători cruzi, dar şi ipocriţi, există mereu o privire „diferită”, de o privire care mântuieşte. Cum arată privirea mea?

Mă rog!

Îmi mulțumesc, Doamne, pentru iubirea pe care o găsesc mereu pe chipul Tău! Învață-mă să îmbrac și eu pe cei din jurul meu cu aceeași dragoste în ochi și-n inimă. Amin.

De la tânăr la tânăr

Este greu să poți găsi sprijin în cei din jur atunci când încrederea este mică. Nu este ușor să știi cum să ceri ajutorul. Acțiunea Catolică m-a învățat să mă cunosc, să mă apreciez, să fiu conștient de valoarea mea în ochii lui Dumnezeu, înainte de toate. Sunt un om valoros, sunt un prieten iubit, sunt un acționar plin de entuziasm și bucurie prin slujire.

Duminica a IV-a: Despre libertate și alte iluzii

Luca 15,1-3.11-32
În acel timp, toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-l asculte. Fariseii şi cărturarii însă murmurau, spunând: "Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei". Atunci, le-a spus această parabolă: „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!» Iar el le-a împărţit averea. Şi, nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat de acasă într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!» Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!» Şi au început să se veselească. Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi dansuri. Atunci, chemându-l pe unul dintre servitori, l-a întrebat ce este aceasta. El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l implora. El, răspunzând, i-a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am încălcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei. Însă, când a venit acest fiu al tău care şi-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine întotdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!»”.

Meditez!
A visa la propria libertate, fără constrângeri, doar plăceri, distracţii şi prieteni; iată visul care ne cuprinde cu totul la vârsta adolescenţei sau a tinereţii. Este şi visul tânărului nostru din parabolă care doreşte independenţa cu orice preţ. El îşi spune: „Cine ştie câte lucruri aş putea face cu partea mea de moştenire?! Aş avea libertate de gândire, de decizie, aş putea să am tot ce îmi doreşte inima”. Însă tatăl său are inima frântă, fiul său vrea să îl părăsescă, însă ştie că nu îl poate reţine; îi oferă banii care i se cuvin şi îl lasă să plece. Liniştea sa sufletească s-a terminat… îi rămâne celălalt fiu, bun şi ascultător, însă nimic nu mai e la fel. Tatăl ştie că distracţiile nu pot să dureze şi nu vor umple inima fiului: el încă speră să se întoarcă. Din când în când trage cu ochiul pe fereastră, şi seara, când stinge lumina, îl cuprinde neliniştea. Dar într-o zi, iată-l, este chiar el, vine pe jos, cu hainele zdrenţuroase, murdar, urât mirositor… iar tatăl îi iese în întâmpinare; nu îi vină să creadă, dar e adevărat. Fiul murmură ceva, însă el nici măcar nu îl aude, îl îmbrăţişează, îl sărută, se murdăreşte şi el; apoi îl duce în casă, îl spală, îi oferă haine noi şi îi face sărbătoare pentru că l-a recăpătat sănătos. Tatăl este milostiv pentru că nu vede mai întâi păcatul fiului său, ci vede băiatul suferind, din cauză că şi-a renegat statutul de fiu. Atitudinea iertătoare a Tatălui vindecă rănile noastre provocate de păcat. Cum ne simţim atunci când păcătuim? Dar cum „se simte” Dumnezeu atunci când rătăcim în păcate şi vicii? Numai El poate să înţeleagă suferinţa prin care trecem. Să alergăm în braţele milostive ale Tatălui care ne aşteaptă cu multă răbdare!

Mă rog!
Doamne, cât de bun te-ai dovedit a fi mereu cu noi și cât de blând! Îți mulțumesc că mă ierți și mă primești în brațele tale. Amin.

De la tânăr la tânăr
Uitându-mă în urmă, observ că am crescut mult, atât fizic cât și spiritual. Mi-au ieșit în cale oameni din Acțiunea Catolică extraordinari, care m-au învățat multe lucruri bune. Am fost inspirată de activitățile desfășurate la un curs de președinți, iar acum am reușit să realizez activități energice cu ușurință iar cei din jurul meu se simt foarte bine.